tacut si superb ca un copac
iata ce lupta cu mine, iata ce era implacabil impotriva mea : aspectul comun al lucrurilor.
cum de nu le vazusem pana atunci? privisem tot timpul intr-acolo de cand am ajuns.
pentru a-mi verifica apritia lor, m-am uitat o clipa in alta parte si apoi am revenit la ele.
erau acolo, la locul lor, imobile, mari si rosii.
cum de nu le vazusem atata timp?
incepeam sa ma indoiesc de certitudinea mea de copac.
aparusera acolo, acolo unde nu erau cu o clipa mai inainte.
vederea mea era oare intotdeauna clara?
poate ca in corpul meu mai ramasesera urme de neputinta si de intuneric care circulau prin noua mea luminozitate ca niste nori pe un cer stralucitor, acoperindu-mi vederea cand treceau prin santul chiasmatic, asa cum norii pe cer acopera deodata soarele si cufunda in umbra o parte din peisaj.
erau totusi acolo.
m-am repezit spre ele si nu au disparut.
si toata problema se rezuma acum la a ma intoarce si a ma aseza din nou pe scaun.
si mai departe ce trebuie sa fac? ce trebuie sa spun?
spre unde fug?
